Un popor terorizat de iminenţa sfârşitului lumii: spiritul multor oameni de cultură mai păstrează încă vie imaginea Anului 1000, în ciuda a ceea ce au scris Marc Bloch, Henri Focillon sau Edmond Pognon pen­tru a o distruge. Dovadă că paradigmele milenariste nu şi-au pierdut de tot, în conştiinţa colectivă a epocii noastre, puterea de seducţie. Acest miraj istoric îşi face cu uşurinţă loc într-un univers mental dispus să-l pri­mească. Istoria romantică îl moştenea de la câţiva istorici şi arheologi care se ocupaseră, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de explorarea ştiinţifică a Evului Mediu, epocă obscură, aservită, născând toate superstiţiile go­tice pe care primele Lumini începuseră să le risipească, într-adevăr, la sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu triumful noului umanism, apare şi prima descriere cu­noscută despre spaimele Anului 1000. Ea se constituia ca un răspuns la dispreţul profesat de tânăra cultură a Occidentului în privinţa sumbrelor şi frustelor secole de care tocmai se despărţea, pe care le renega pentru a privi, peste prăpastia barbară, spre Antichitatea aleasă ca model. Constituind nucleul tenebrelor medievale, Anul 1000, antiteză a Renaşterii, oferea spectacolul morţii şi al unei prosternări stupide.